Misterul Sebastian @ Odeon

cand m-am dus sa imi cumpar biletul la Misterul Sebastian am descoperit afisul de la Pentru ca pot. era o seara de sambata, tocmai venise iarna, si eram imbracata adecvat: bocanci de munte, pantaloni grosi, geaca calduroasa si caciula mare cat doua capete. mare-mi fu mirarea cand am observat ca mai existau bilete la vanzare cu o ora inainte de spectacol. si tare rau mi-a parut ca eram imbracata complet neadecvat pentru a merge la teatru...
apoi a venit seara spectacolului Misterul Sebastian. eram un pic emotionata caci nu-l mai vazusem pe Manole de la Ivanov, din februrarie anul trecut. nu-mi vine sa cred cat de mult timp a trecut...
si-n al doilea rand, eram putin emotionata pentru ca era pentru prima data cand mergeam la o piesa cu maestrul Beligan. oare ar trebui sa scriu cu M? ...
am avut locul 147. cand mi-am cumparat biletul, tanti de la casierie mi-a zis ceva, mi-a explicat, mi-a aratat o asezare in sala, dar eu nu am auzit nimic, am dat din cap cum ca as fi inteles si am zambit dragut. putin imi pasa unde-mi dadea locul!
intru in sala, si din ce-mi aduceam aminte, locul 147 era pe ultimul rand, undeva in mijloc. eram putin dezamagita, dar mi-a trecut repede cand am vazut ce micuta este sala. ma uit pe scaunele de pe ultimul rand si nu gasesc 147. o doamna imi spune: duceti-va la colegele mele din fata: locul 147 este de o parte sau de alta a salii. ma duc la o alta doamna, iar aceasta ma induma inspre scaunul meu nr. 147 care se afla pe scena, la vreo 5m distanta de unde avea sa se aseze Maestrul Beligan. incantarea a fost imensa!
apoi a inceput piesa. m-a induiosat si emotionat faptul ca el a venit pe scena ajutat de o domnisoara (nu stiu cine este). nu am realizat pana in seara asta cat de in varsta este. si nu-mi vine sa cred ca inca mai joaca. ... tocmai am calculat si m-am incurcat, caci nu-mi vine sa cred: nouazecisipatru de ani! ...
piesa este un produs interesant alcatuit din amintirile lui Radu Beligan legate de Mihail Sebastian, personajul dramatugului, interpretat de Marius Manole, si Rodica Mandache, cea care se joaca un pic pe sine si mai mult "un animal de lux, facut din putin parfum, din multa lene, din oarecare fantezie" (cea mai frumoasa declaratie pe care am auzit-o ori citit-o vreodata). Maestrul Beligan spune pe la inceputul piesei ca vedeta in teatru este un lucru rar, ce apare probabil o data la 10 ani. si arata inspre Manole. Manole, cel care ma face sa plang pe strada dupa ce ies de la piesele in care joaca...
Misterul Sebastian este un amalgam ciudat: memorii povestite de o persoana reala care a trait aproape un secol si care e cu noi acum si aici precum un martor, personaje ce se dedubleaza scurt in propriile persoane (Manole si Rodica Mandache), proiectii video si interferenta fizica si pe ecran a lui Stelian Tanase, scenaristul. foarte interesant. !
dar lucrul ce m-a emotionat cel mai mult in aceasta seara a fost respectul si afectiunea cu care Manole i-a luat bratul Maestrului Beligan si l-a petrecut pe sub al sau pentru a-i oferi sprijin la sfarsitul spectacolului, cand publicul aplauda.
precum un fiu care are grija de batranul sau tata.

fiti buni! dar cu masura.

trebuie sa va povestesc una dintre cele mai rusinoase episoade din viata mea:

este un baiat, un copil de 28 de ani neimpliniti, la care tin mult. cand l-am cunoscut am crezut ca este una dintre putinele persoane de pe lumea asta care merita numai si numai imbratisari si lucruri bune. la primul sut in cur pe care mi l-a dat, l-am iertat si am asteptat "sa isi revina". "si-a revenit", l-am ajutat, caci avea nevoie de ajutor, si mi-am primit al doilea sut in cur. m-am enervat putin. dar mi-a trecut repede. s-a mai aflat o data in impas, iar am fost in pozitia de drepti pentru a-l imbratisa si pentru a-i face numai lucruri bune. pentru a-i arata ca lumea poate fi si buna, nu numai rea, cum i se dovedeste lui in fiecare zi. si inca un sut in cur! povestea merge asa vreme de vreo 5 suturi in cur pe parcursul a aproape 4 ani.
ultima patanie s-a intamplat acum, in decembrie, cand omul a ramas pe strazi (mai mult sau mai putin) si nu avea unde sa stea. am facut o fapta buna de Craciun si l-am primit la mine acasa. trebuie sa mentionez ca eu nu stau singura, deci l-am introdus in sanul familiei mele. a devenit martor al vietii mele familiale. un sacrificiu foarte mare din partea mea. dar el avea nevoie de ajutorul meu... deci, m-am executat! a venit la mine in casa si nu a avut bunul simt sa spuna: sunt vai de pula mea, nu am decat 10 lei. am aflat asta datorita faptului ca am vazut ca nu fumeaza.  i-am  dat un sfert din dulapul meu ca sa nu stea cu hainele in valize. i-am dat cheile mele ca sa poata sa vina si sa plece cand vrea. in gandul meu: sa vina si sa plece de la/ la interviuri. nu la/ de la petreceri. ... nu ma asteptam sa mearga la serate dansante fara sa imi spuna macar. nu ma asteptam sa vina la 9 dimineata dupa after-hours, iar eu sa merg pe varfuri ca sa nu il trezesc pe party animal.
m-a apucat frustrarea. cand ajungeam acasa seara, nu puteam sa ma uit linistita pe laptop, caci se uita si el cu mine: isi inchidea laptopul lui si se uita in Facebook-ul meu. el incerca sa fie dragut, dar pe mine m-a scos din sarite caci era si este asa de calm fara 1 leu in buzunar, cu mana intinsa la ma-sa si la prieteni, fara sa se agite catusi de putin sa-si ia  un job de barman undeva. m-a scos din sarite! si am plecat eu de acasa. de Craciun, EU am plecat de acasa. si ii multumesc lui Dumnezeu pentru prietenii pe care ii am (!!!) de Craciun, eu am stat singura intr-un apartament gol vis a vis de Sala Palatului. pe langa faptul ca ala nu a fost Craciun, ci un weekend trist in care toti prietenii mei erau plecati din Bucuresti, el nici macar nu mi-a multumit pentru cadoul pe care l-a gasit in dimineata de Craciun la brad, pentru el. da, i-am luat si o mica atentie, pe care am impachetat-o in hartie de cadou, i-am scris numele sau pe pachetel si l-am pus sub brad. m-am enervat in ultimul hal! nici macar un Multumesc? ma linistesc un pic si zic: poate nu are credit. intru pe Facebook, ca pe internet sta toata ziua, si poate mi-a scris acolo. nop! eh, si atunci s-a dezlantuit Iadul: marti trebuia sa plece. marti, dupa Craciun.
de Craciun s-a dus la ma-sa acasa. si-a venit incarcat cu mancare "pentru voi". marti, dupa Craciun, si-a facut bagajele, si-a luat tot ce mai avea pe la mine, lucruri ramase de acum 1 an si ceva, si a luat si toata mancarea cu care venise de la ma-sa (!!!) ... dupa ce a venit acasa la mine si a mancat cu familia mea la masa, fara sa aiba 1 leu in buzunare...
a plecat, bineinteles, fara sa imi spuna Pa! nici macar pe e-mail.

asta este povestea rusinoasa. cum am avut eu incredere intr-un om care nu stie sa spuna nici Multumesc!, nici La revedere!. cum m-am increzut eu intr-un om care nu are niciun prieten. nu mi-am pus intrebarea asta niciodata: daca nu are niciun prieten, de ce oare? nu ca sa fiu eu buricul Pamantului. ci pentru ca nimeni nu vrea sa stea langa el... pentru ca nu are nimic bun de oferit. ci numai probleme, energie negativa si multa muie pentru cei care incearca sa il ajute.

fiti buni! dar cu masura.

sfarsit de 2011

mereu am crezut sau, mai bine zis, mi-a placut sa cred, ca voi fi apreciata pentru capacitatile mele reale. am fost o inocenta pentru o lunga perioada. cat am lucrat cu straini, cu cultura organizationala sanatoasa, unde promovarile sunt pe merit si nu pe canibalism.
"da, conteaza backgroundul". se traduce: "da, conteaza ce greseli ai facut. lucrurile bune nu se pun in balanta, stai linistita."
"da, este un concurs." se traduce: "da, este o ruleta. castigi: bine. nu castigi: ai avut ghinion. e o treaba de sansa. de emotii. de subiectivism. daca arati bine in ziua aia, daca mananci cacat cu lingurita in mod elegant, daca pupi in cur."
ce am mai invatat la acest sfarsit de an: sa nu ma incred in nimeni. nici macar in cei cu fete angelice. nici in cei care par a merita sa bagi o mana in foc pentru ei. nu trebuie sa ma incred in nimeni. este atat de simplu. cand am aflat cum mi-au tras-o toti din toate partile, fara sa-mi dau seama, a fost o revelatie cu lacrimi de sange.
eu am gresit. e drept.
eu am invatat. sa tac si sa fac. sa-mi urmez interesul. sa-mi dozez altruismul. sa-mi minimizez implicarea. si, foarte important: femeile nu uita niciodata, se razbuna, se urasc, te ard exact atunci cand nu ai nevoie. femeile rele si proaste, parvenite si nenorocite, ti-o trag precum Flash.
sa vina Craciunul! al doilea cel mai trist Craciun din viata mea. singura, bolnava si violata carieristic.
hai cu sfarsitul lumii! cand eu nu o sa mai fiu eu...

interviu cu un bolnavior neinchipuit, speriat si cuminte, dar pe cale sa se vindece

au trecut doua luni de cand nu ai mai scris nimic pe blog. nu s-a mai intamplat nimic la fel de frumos ca Sonoro? :)

poate ca da.

am inceput sa merg in fiecare weekend la film european. cea mai mare descoperire de pana acum este "Calul din Torino" al lui Bela TARR - cel mai bun-tare-interesant-dens-mindblowing!!!-genial film pe care l-am vazut in viata mea. este atat de plin de moarte incat vrei sa te ridici de pe scaun inainte de finalul filmului pentru A-TI TRAI VIATA SI A NU MAI PIERDE NICIUN MOMENT! nici macar cu un film genial, care a castigat la Berlinale anul acesta. n-as fi crezut ca cineva il poate detrona pe Aronofsky cu al sau PI, dar uite cum viata e plina de delicatese unguresti, in afara de gulas, papricas si Vargabeles.

in rest, ce s-a mai intamplat?

am muncit foarte mult, aproape pana la epuizare. pana cand mi-am enervat colegii, pana cand unii au inceput sa ma ocoleasca pentru ca probabil ma considera o nebuna fara viata personala, pana cand nici cei mai apropiati din biroul meu nu ma mai intelegeau, pana cand am iesit dintr-o sedinta plangand in hohote... atat de mult am muncit... si-apoi a venit un weekend lung. si-am realizat c-am luat-o pe campii si-am cutreierat cu viteza despre care Albert a zis ca nu as putea-o atinge daca pornesc din repaos. si m-am oprit. m-am relaxat. am zambit. si-am afirmat mediocrul...

ce-o fi, o fi!

sau n-o fi... cine stie? stiu eu o persoana care stie. dar tace. nu inteleg de ce. ca nu are nimic de pierdut sau de castigat. pur si simplu daca ar vrea sa faca un gest frumos si o fapta buna pentru un om care merita (adica eu, sa nu fim confuzi!), ar spune ce-ar sti. he would end my mysery. dar nu ii pasa. Jean boxeshte. nu intelege cat de important este pentru mine. ca am cosmaruri noaptea legate de acest subiect. ca abia pot sa ma gandesc si la altceva. ca astept vestea cu sufletul la gura. ca nu stiu cum sa ma relaxez si sa scot prostia asta din minte. astept si stau cuminte pentru ca probabil exista o logica pentru tacere. dar atata vreme cat decizia este luata si nu este comunicata, mi se pare o mare lipsa de respect fata de omul de langa tine. da', spune-mi in pula mea! nu ma lasa sa astept ca un caine in ploaie, ca nu sunt cainele tau, ba!

ham!

asta a fost povestea de la birou. putin piperata cu niste barfe si vorbe ce umbla din colt in colt ca niste flatulente mute.

meanwhile, in my love life:

si culmea, o banca goala, intr-un parc pustiu, intr-o zi in care ploaia tocmai s-a oprit, dar nu pentru a lasa soarele sa incalzeasca lumea zgribulita, nu ma mai sperie si nici nu mi se mai pare foarte importanta.

caci atunci cand nu te poti ridica din pat din cauza unei ... boli [rostit in soapta], conteaza toata iubirea oamenilor din jurul tau [asta a fost spusa cu tarie]. ;)

pana una-alta, vine Craciunul :D

si ce cadou iti faci ?

timp.

?!

nu voi mai pierde vremea cu oameni fatarnici, egoisti, prosti etc. [deci daca nu mai auziti nimic de la mine, sa stiti de ce] ;)

si ce cadouri ai vrea sa le daruiesti prietenilor tai?

unul singur.

?!

timpul regasit intr-un decembrie minunat.

Sonoro - A fost odata

"A fost odata..." ca daca n-ar fi fost, n-ai fi povestit.

intrii in Palatul Cercului Militar National, prin Str. Constantin Mille. urci scarile, iar de o parte si de alta a culoarului sunt oglinzi inalte, care-ti dau impresia de infinit... ajungi la capatul scarilor, iar in hol te asteapta in partea stanga Carol, Ferdinand si reginele. in partea dreapta sunt scarile care te conduc in Sala de Marmura.

astepti un pic, apare Razvan Popovici pe scena, iti povesteste cate un pic despre ce a fost in festival, ce urmeaza in zilele urmatoare, programul din seara aceasta. el multumeste celor care au facut posibila organizarea concertului in sala si apoi iti ureaza o seara si-o auditie cat se poate de placuta, dar nu inainte sa iti povesteasca un pic si despre ce se va canta: un strop de Rachmaninov, o bucatica de Dvorak si-o picatura de Ernst V0n Dohnanyi. Razvan paraseste scena in aplauzele spectatorilor pentru a le face loc primilor artisti. nu stii cum ii cheama pe toti, dar il recunosti pe David Cohen cu al sau violoncel din 1715. te bucuri pentru ca ai din nou placerea, dar mai ales onoarea de a-l asculta. incepe Rachmaninov, zambesti, se termina, aplauzi, artistii coboara de pe scena.

intra sextetul de coarde din care fac parte doua persoane pe care le (re)cunosti: Razvan si David, din nou. incepe Dvorak. nu ai mai ascultat niciodata Dvorak, ai fost la Praga si nu ai intrat in muzeu, stii cine e, dar totusi, nu prea... consideri ca este irelevant sa te gandesti la asa ceva si te lasi purtat de notele muzicale. totusi, iti dai seama ca este pacat sa inchizi ochii si sa te plimbi pe firul imaginatiei pentru ca pierzi aspectul esential ce te atrage la Sonoro de cativa ani: trairea unor artisti. le privesti mimica. si-apare incruntarea, relaxarea, extazul, placerea, si tristetea, si calmul de dupa furtuna. apare tot! apare o viata de emotii in cateva zeci de minute pe coarde, pe clape. iti place pentru ca este un fel de piesa de teatru fara cuvinte sau miscare. o poveste nascuta demult si retraita pe scena, pe scaun, pe-coarde-pe-clape.

iti place Dvorak atat de tare incat iti vine sa postezi pe Facebook: cum sa nu-ti placa Dvorak? dar iti dai seama de indata ca nu are sens sa te intrerupi pentru asemenea trivialitate. si continui sa te uiti la David si Razvan care sunt in mijlocul povestii pe care era sa o pierzi din cauza unor mediocritati. se termina Dvorak si aplauzi, aplauzi si fugi afara in pauza.

te intorci la Ernst V0n Dohnanyi. nu stii cine e, dar a spus Razvan la inceput ca este maghiar. curios, iti asezi iara urechile la ascultat si privirea pe artisti. frumos te incanta si prea putin conteaza ca nu ai auzit niciodata de compozitor. priveste cum traiesc cei de pe scena! cum se uita unii la altii. cum se coordoneaza. priveste-i! sunt incruntati. fericiti. tristi. ghidusi. disperati. indragostiti!

este un spectacol.

"placerea de a face rau" sau "incapacitatea de a intelege niste lucruri simple"

mi-a spus ca sunt un om caruia ii place sa faca rau.

cred ca sunt multi de aceasta parere.

dar toti acestia nu ma cunosc deloc.

mi-a spus ca ma ascund. si ca nu las pe nimeni sa ma cunoasca cu adevarat. ca trebuie sa sape mult, sa aiba rabdare, sa-mi castige increderea si abia apoi poate ma voi deschide.

este adevarat

dar ce nu este deloc adevarat este faptul ca imi place sa fac rau. imi place sa fac bine. iubesc oamenii buni si sunt inconjurata de cateva persoane care merita sa fac orice pentru ele.

sunt norocoasa.

ceea ce poate fi confundat cu iubirea mea pentru malefic, este pedeapsa.

va asteptati sa fiti prosti si sa nu v-o traga nimeni.

va asteptati sa aveti voie sa fiti gunoi si sa nu va ia nimeni cu matura.

va asteptati sa vi se ierte ca sunteti saraci cu duhul si rai, doar pentru ca Dumnezeu nu v-a dat mai mult.

va asteptati sa va cada Lumea la picioare, doar pentru ca voi va considerati Buricul.

va asteptati sa trec cu vederea.

nu, nu trec cu vederea. nu. pentru ca sunteti in viata mea si nu vreti sa plecati.

daca spun "pleaca!", tu ramai pentru ca iti imaginezi ca pana la urma o sa te accept.

nu, nu te accept. nu. nu in viata mea.

du-te in vietile altora care accepta

du-te in vietile alora carora nu le pasa de cine sunt inconjurati, atata vreme cat nu sunt singuri

du-te in vietile acelora pe care nu trebuie sa ii respecti

du-te tare!

mi-a spus ca sunt un om caruia ii place sa faca rau.

mi-a spus ca o sa raman singura.

am fost singura toata viata.

singuri sunteti si voi

diferenta

dintre noi

este

ca voi

nu va dati seama

.

fiecare cu weekendul sau

spre diferenta de weekendul lui Mimo, un weekend minunat si boem precum este ea, eu am avut un weekend cu somn si relaxare pasiva, cu decizii spontane si revelatii neasteptate.

ma mir intotdeauna cum raspunsurile pe care le-am cautat o perioada indelungata vin la mine atunci cand imi las armele jos si nu imi mai pun intrebari pentru ca Intrebarea m-a infrant, iar eu nu am identificat Raspunsul. zambesc fericita si apoi imi dau seama de gravitatea Raspunsului si aproape ca as varsa si-o lacrima. uneori cade. dar in seara asta nu.

totul, adica weekendul, a inceput vineri seara, cum a inceput pentru toata lumea. eu aveam planuri si un pseudo-entuziasm puternic pentru o petrecere la care "trebuia" sa fiu, caci toata lumea "cool" va fi acolo. am decis sa beau o bere sau doua cu niste prieteni care nu au pseudo-entuziasm ca si mine, iar in drum inspre casa am realizat ca eu pur si simplu nu am de ce sa fac un efort sa pretind ca sunt altcineva. firul rationamentului a fost lung, dar asta a fost concluzia: nu voi face un efort sa pretind ca sunt altcineva. nici macar nu voi pretinde, apai sa fac un efort. long story short: am adormit si nu m-am mai dus nicaieri.

sambata n-am facut nimic notabil. la ora 20.00 m-am decis spontan sa ma duc la concertul Morcheeba & Parov Stelar. de acasa pana la Sala Polivalenta a fost un drum lung si plin de peripetii, ilegalitati si o cearta dezamorsata. imi plac certurile dezamorsate: is doi oameni care se cunosc bine si pun punctul pe i, spun ce-i deranjaza si de ce, si inainte sa iasa Frustrarea cu balele sale urate, apare Rasul si Voia Buna. cearta dezamorsata. am ajuns la concert cand era Electric Brother. apoi m-au stresat The Amsterdams, cu un bass atat de puternic de nu mai simteam nimic altceva, si cu o muzica neincadrabila in niciun gen. erau atat de nepotriviti la acel concert incat am intrat de 2 ori pe Facebook sa spun lumii intregi cat de nefericit se incadreaza in acel eveniment. iar dupa ce ca muzica era neinspirata, bassul era turbat, dar nu ca la dubstep, mai era si o multime de cocălăret. spun "cocălăret" si nu "cocalari", pentru ca al doilea termen este prea dulce si delicat. atitudine de taran prost si needucat, reactii de manelist pe acorduri Morcheeba si discutii de tipul "taran prost si needucat", la care trebuie sa ma intorc, pentru o constructie ciclica in jurul lui "Cocălăret". eu is toleranta, mai ales cand ma aflu in compania unor oameni extraordinari pe care eu mi-i aleg, mai nou. sunt si mai toleranta cand ma simt excelent si sunt pe cale de a fi martorul norocos al unui eveniment non-trivial. dar situatia era asa de grava incat unul aproape m-a facut sa ii spun: du-te, ba, si plimba vaca, ca aici nu ai ce cauta! m-am linistit, caci am mai multa minte si mai multi ani de acasa decat el. asa ca mi-am reconectat atentia la vocea si rochia lui Skye. si apoi la vibe-ul superb pe care l-au creat cei din trupa lui Parov Stelar. intr-adevar, aseara, la Sala Polivalenta, Morcheeba a cantat in deschiderea Parov Stelar & Band, si nu invers.

duminica nu am facut nimic notabil... am dormit de amiaza si am visat ca m-am mutat intr-un apartament de 2 camere care avea de fapt un living imens si 3 dormitoare... apoi am continuat sa ma uit la Mad Men (un serial foarte bun pe care abia acum l-am descoperit). si cat ma tot uitam eu la serial, imi tot venea in cap ideea ca as vrea sa muncesc un pic ca sa ma eliberez putin pentru maine la birou.

-ana, e duminica, cum sa lucrezi?

-ma gandesc la ziua de maine, sa nu fiu iara obosita la ora 18.00, si perfect pregatita sa ma duc acasa sa ma culc.

-ana, du-te in oras sa bei un suc.

-dar e frig, mai bine as lucra un pic...

m-am dus jos la cumparaturi pentru a doua zi la birou si cand am ajuns acasa, m-am pus la laptopul de la job, spunandu-mi ca mai intai scriu ceva pe blog, si apoi ma apuc de munca.

de multa vreme ma tot intreb: de ce vreau sa muncesc in weekend? de ce simt nevoia sa fac acest lucru? sunt multe weekenduri sau seri in care simt ca ma trage ceva inspre munca. ceva ce nu poate astepta pana a doua zi.

si raspunsul a venit.

zambeste!

pentru ca sunt foarte buna la ceea ce fac si ma face fericita sa vad rezultate bune.

plangi! ca-i tare trist...

concluzia?

voi face mult mai multe lucruri pana cand voi deveni foarte buna, si numai atunci imi voi da dreptul sa ma las de acele activitati pentru ca numai in acel moment voi fi capabila sa spun daca imi plac sau nu cu adevarat.