de indata ce am intrat in Bucuresti, am simtit cum am intrat intr-o cusca. toata setea de control m-a napadit dintr-o data! eram prea obosita ca sa inteleg ce se intampla, dar dupa 11 ore de somn intr-un pat curat, frumos, mare si tare, dupa doua pahare de vin si o ameteala placuta de vara, am recunoscut gustul amar al dorintei de a controla tot ce e in jurul meu. si poate... mai putin pe mine. m-a obosit si m-a intristat in acelasi timp. sa-l fac pe unul sa ma iubeasca si pe altul sa ma urasca. ce ganduri prostesti, in loc sa ma bucur de soare, chiar si fara mare...
in Vama, timp de 11 zile, am lasat totul in urma. si job, si casa, si masa. ca tiganul cu cortul m-am plimbat din cort (al meu!), la cazare, la cort (al altora) si culmea, mi-am pierdut cheile de la casa la o alta cazare! am fost ametita si relaxata fara nicio grija, ca si cum nimic nu ar exista pe lumea asta in afara de lucruri bune. si, cred eu, asa ar trebui sa-mi traiesc toata viata...
dar am intrat din nou in Bucurestiul asta lipsit de inima, pe taramul pseudo-problemelor far' de solutii simple si fericite. intr-un gri stins si trist ca cusca ce ma inghite. mi-am adus aminte de toate pseudo-obstacolele care ma ingradesc si ma tin inchisa departe de lumina soarelui. ce-o zice ala? ce-o face altul? da' e bine? n-o fi bine? ia mai lasati-ma dracului in pace sa traiesc cum vreau eu!
nu trebuie sa-ti dovedesc nimic. ca sunt un om bun sau rau. nebuna sau cuminte, cu capul plecat si murmurand "sarutmana parinte!". sunt in stare sa fac orice, si toate faptele mele sunt oglinda perfecta a... mea.
ce rau imi pare cand te vad usurat ca scapi. ca scapi de mine. de mine asta ce sunt acum. de mine cea care are curajul sa rada cand vrea.
ce bine-mi pare cand te vad pe ace: oare ce o face acuma si mai ales de ce?
ce rau imi pare cand faci pe prostul. pe zeul ratat si sigur pe el. ma doare tare, in fiecare zi chiar, atunci cand imi dovedesti cat de putin ma cunosti. imi vine sa plang cand te prefaci ca eu contez in viata ta. si-as plange ca si cum as fi la o piesa proasta de teatru, cu actori de mana a doua, si-un text de toata mila. as plange pentru cei 18 lei dati aiurea. pentru timpul pierdut punerii in scena. pentru toti cei din sala care-si pierd minute pretioase si pe care nu le vor recupera niciodata. asa imi vine sa plang cand vad cum te strofoci cu mainile si picioarele cu gura si limba aia mincinoasa. te tradeaza privirea. sclipirea aia din globurile oculare ale caror scop crezi tu ca sunt numai vederea ta. dar nu! au si rolul subtil (pentru altii care au ochi sa vada!?!) sa te dea de gol. sa ma da de gol. si uneori crezi ca esti un actor atat de bun, aprope sublim, incat ti se face lene sa mai deschizi gura sa zici vreun lucru neadevarat. iar atunci tu, tu tot, te dai de gol si cu ochii, si cu gura. dar tu nu stii asta. si pleci mandru (ca un plop) si drept (ca o trestie) inspre taramul prostiei far' de margini. unde esti (ne) fericit, tipi si faci scandal si tragi linii cu creta pe parchet. dar eu vin si sar pe linie pana cand se duce. tu te uiti buimac, te dai un pas in spate si mai tragi una, mai aproape de tine. iar eu rad si vin si sar si pe aia.
ce bine imi pare ca ma faci sa rad, sa ma enervez. ambele cu pasarele roindu-mi deasupra capului.
imi pare si bine, si rau. is fericita si trista. cand una, cand alta. dar una nu se mai simte confortabil in cusca. si ma ia de mana, deschide usa si plecam impreuna inspre alte taramuri. o lasam pe alta intre gratii, dar cu usa deschisa.
am intrat in Bucuresti si am uitat ca totul poate fi tratat ca fiind simplu. da ori ba.
pai da, totul este simplu, caci daca nu l-as vedea asa, m-as intoarce in cusca. la alta. cusca.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu