povesti din Praga. povestea cu albina.

era cea de-a patra zi (si ultima) din weekend-ul prelungit petrecut in Praga cu cei Patru. dimineata a inceput devreme: trebuia sa mergem cu funicularul pana la turnul Petrin. am urcat, ne-am plimbat, am facut poze, ne-am balanganit in turn deoarece vantul batea tare si turnul se misca, am coborat pe scari, ne-am speriat de copiii care se auzeau, dar nu apareau, am fost in labirintul oglinzilor, noi si toti copiii de pe dealul Petrin, am fost la Observator, dar era inchis, iar apoi am coborat, tot cu funicularul, ca sa mergem la cumparaturi de suveniruri, la masa in Old Town Square si parca mai trebuia sa facem ceva, dar nu mai tin minte... ajungem pe Charles Bridge si surpriza: trupa de muzica jazz! timpul s-a oprit in loc, asa cum am facut si noi. zambetele au crescut si ne-am deschis urechile si mai larg. era atat de frumos incat nici nu pot explica in cuvinte. era un frig de crapau pietrele, vantul batea cu putere, dar noi nu puteam pleca de acolo deoarece era ATAT de minunat. trupa canta ATAT de bine si eram pe podul acela ATAT de frumos si plin de turisti ca si noi. dar nimic nu conta pentru ca timpul, dupa cum am spus mai devreme, se oprise in loc, pentru mine cel putin, iar momentele alea vor dainui o vesnicie in sufletul meu ca fiind aproape perfecte. frigul ne-a invins la un moment dat si am repornit inspre Old Town Square. ne-am luat cate un Kurtos Kolac - varianta ceheasca: ca marime - un sfert din cel unguresc, dar la fel de bun. apoi ne-am luat cate un wurst - varianta ceheasca: la fel de mare ca cel nemtesc si la fel de bun. acest festin a fost stropit cu putina bere de la unul dintre cei Doi baieti si apoi am pornit iara la plimbare. ne apropiam de ora 17.00 cand ar fi trebuit sa ne intoarcem la hotel sa ne luam bagajele si ne-am decis sa ne indreptam din nou inspre podul Charles. iesise soarele! nu-i mai vazusem razele aurii de 3 zile. venise sa ne spuna: la revedere! mai treceti pe aici! urcam pe pod si ghici ce? alta trupa de jazz urma sa ne incante urechile si sufletele. de data asta cu acompaniamentul Soarelui. ne asezam langa una dintre statui si continuam sa ne bucuram si sa prindem in fotografii digitale, zambete largi si bucuria momentului fain. dupa jumatate de ora sau mai bine de spus la revedere si de a imbratisa Praga, spunem: hai sa mergem ca deja este tarziu. si atunci: PAC! o albina ma inteapa prin haina de piele! m-a usturat pana in degetelele de la picioare. totusi nu m-am putut supara pe albina sau pe Praga. pentru ca ma atentiona: Ana, nu visezi! frumusetea asta este reala si doare. iar atunci, unul dintre cei Doi, imi spune: te-a intepat pentru ca pleci.

si a avut dreptate.